La birouFelul în care ne văd străinii pe noi, românii, nu a încetat să ne obsedeze. Este evident că avem nevoie de o oglindă care să ne vrăjească imaginea despre noi înşine, în bine sau în rău. Sigur, e ceva maladiv în această obstinaţie, de parcă am avea nevoie de dioptriile unui alter pentru a fi siguri pe propria-ne identitate. Însă mai este ceva: oglindirea în privirea străinului este, deopotrivă, şi o confirmare a relaţiei noastre cu lumea, o garanţie obiectivă a faptului că sîntem, că încă ne încăpăţînăm în existenţă, în ciuda tuturor încercărilor, pierderilor şi suferinţelor. Celălalt este un certificat de fiinţă, iar bucuria ţăranilor români de a acorda adăpost şi hrană celui venit de departe confirmă o astfel de ontologică nevoie.

Despre aceste lucruri sensibile, periculoase şi tragice scrie cu un talent neverosimil, dar unul care nu s-a mai exprimat literar de trei decenii, Adina Kenereş în romanul Cozonac Transilvania. O călătorie, apărut la Editura Compania din Bucureşti. Nu ştiu ce a determinat-o pe Adina Kenereş să revină în literatura română, ba încă la Castelul Huniazilorcasa de editură pe care doar ea ştie cum de o mai ţine în viaţă. De fapt, mai exact ar fi scriu: pe care o veghează ca moartea clinică să-i fie cît mai lină.

De fapt, pînă şi profilul Companiei, o editură cum nu e alta la noi, mică, plină de vitalitate şi optimism, care propune nu cărţi, ci stiluri de editare, minţi şi inocenţe, adică exact ce nu are de trebuinţă perversitatea gustului nostru literar dominat de voievozii culturnici de tip nou şi de editorii monopolişti ai unei psedo-pieţe publicistice, a reclamat o străpungere, o răsucire, o Kehre, ca să-l citez pe Herr Heidegger. Risc o ipoteză: volumul de proză al Adinei Kenereş vine ca un strigăt de revoltă sau ca un suspin de lehamite al editorului care descoperă zi după zi cît de imposibil este să faci cărţi decente într-o Românie prizonieră a propagandei postcomuniste.

In Transilvania e sarbatoareÎn mod lipsit de echivoc, romanul Cozonac Transilvania. O călătorie nu este un pîrţ cosmetizat de tunurile presei culturale de la noi. Rînduri dense şi reflexive, personaje lucrate în filigran, psihologii dubitative, clişee abordate ironic, tuşe lipsite de radicalism şi, în general, o melancolie de sfîrşit de lume ‒ cam aşa aş descrie calităţile şi defectele acestei ficţiuni care, la rigoare, nu e tocmai ficţiune, căci nuanţele autobiografice nu pot scăpa unui ochi cît de cît exersat. Ceea ce contează pînă la urmă este faptul că prin ochii personajului Geneviève, o kinetoterapeută pariziană care vine să descopere România alături de prietena ei, franţuzoaică de circumstanţă, altfel româncă emigrată înainte de 1990 şi jurnalistă într-o revistă de tip high-quality pentru doamne din capitala Franţei, ni se relevă o ţară şi un neam de toată frumuseţea.

Harta stravecheMiza poate părea caraghioasă: în tematica de ordin culinar a respectivei reviste trebuie să figureze şi un cozonac (o brioşă) transilvană, iar „comandoul” franco-român „desantează” la Bucureşti, cap de pod pentru descoperirea unui Ardeal care dacă nu ar fi mitic nu ar fi nimic. Interesant e că mitologia e debordată de un farmec uman de o actualitate sublimă, inocentă şi foarte autentică. Concluzia echipei redacţionale pariziene: după ingrediente, naturalitate şi savoare, după tehnologie şi metodă, după materialele de tip apă, pietre şi moară, un asemenea cozonac nu se mai produce în Franţa de dinainte de Primul Război mondial!

Şi-atunci, cum să nu-l invoci pe Cioran, care se mira deloc gratuit: à quoi bon quitter Coasta Boacii? Într-adevăr, de ce să pleci din România? Poate doar ca să supravieţuieşti mizeriei morale a clasei de elită?

Radio Romania CulturalO carte pe zi
Felul în care ne văd străinii pe noi, românii, nu a încetat să ne obsedeze. Este evident că avem nevoie de o oglindă care să ne vrăjească imaginea despre noi înşine, în bine sau în rău. Sigur, e ceva maladiv în această obstinaţie, de parcă am avea nevoie de...