Marina-DumitrescuAlungaţi de Platon din cetate, poeţii, cei mai autentici din spiţa lor, continuă să rătăcească pe nebătute drumuri, găsind rar loc de odihnă şi zăbavă. Neînţeleşi, se simt confortabil în aşezarea lor oblică în lume. Poeţii-simulanţi, iar aceştia sînt legiune, lipsiţi de responsabilitate şi har, continuă să bîntuie şi să domine lumea literaţilor, adjudecîndu-şi spaţii şi onoruri pe agresive contrafaceri. Imberbi sau, dimpotrivă, îmbătrîniţi infantil, ei produc poeme pe scară industrială, fără a se osteni să şi comunice ceva, altceva decît neantul care le populează mediocritatea.

Fără îndoială că ostracizată încă de la vîrsta iniţială a izgonirii platoniciene, Marina Dumitrescu scrie rar, profund şi teribil. Debordată de o decenţă care cu siguranţă că nu aparţine acestui timp al imposturii, artista celebrează cu o apăsătoare măsură etică actul scriiturii, iar poemele ei au greutatea unor bijuterii lucrate îndelung de meşteri aurari ne negăsit nici măcar în vechile ghetouri, astăzi simple spaţii muzeale. De aceea, Platoşa nevăzută / L’invisible cuirasse, carte de poeme apărută bilingv, în română şi franceză (traducere de Jocelyne Blanchard) la Editura Vinea din Bucureşti, ultima sa ispravă lirică, încîntă şi înspăimîntă. Farmecul poeziei scrise de Marina Dumitrescu vine din gravitatea, profunzimea şi caracterul ultimativ al privirii sale metafizice, iar terifierea la care fac referire nu e altceva decît trăirea pe care percepţia actului estetic, asumat existenţial fără rest, o induce cititorului. Aici nimic nu e de joacă, deşi scriitura lirică păstrează o Femeia in Grecia vechemodulaţie ludică indiscutabilă. Marile fapte şi momente ale vieţii, iubire, credinţă, moarte, maternitate, speranţă, dezamăgire şi melancolie, toate îşi găsesc locul în poezia serenă dar gravă pe care Marina Dumitrescu o aşează cu inspiraţie şi sensibilitate în operă.

Poemele sale, inclusiv cele unsprezece elegii închinate figurii materne, una tutelară şi interşanjabilă, căci chiar artista este, la rîndu-i mamă, preluînd din atribuţiile simbolice şi responsabilităţile etice primare, nu sînt altceva decît o rescriere continuă de sine, o modalitate ritualică de a-şi livra spiritul unei autocombustii mîntuitoare. Însă această soterie, una categoric individuală, îşi consumă energia şi substanţa într-o trăire condamnată la o imanenţă fără ieşire. Cuvîntul are greutate şi corp, iar suflul său este resimţit, auzit şi degustat într-o lectură aproape carnală.

Poezia la care ne invită Marina Dumitrescu nu seamănă cu vreo altă perspectivă lirică a prezentului românesc, căci nivelul filosofic şi greutatea ei meditativă desfid orice încadrare alternativă. De unde şi o unicitate riscantă, mlădiată însă prin raritatea cu care artista îşi aşează poemele între coperte de carte…

Radio Romania CulturalO carte pe zi
Alungaţi de Platon din cetate, poeţii, cei mai autentici din spiţa lor, continuă să rătăcească pe nebătute drumuri, găsind rar loc de odihnă şi zăbavă. Neînţeleşi, se simt confortabil în aşezarea lor oblică în lume. Poeţii-simulanţi, iar aceştia sînt legiune, lipsiţi de responsabilitate şi har, continuă să bîntuie şi...