La editura Casa de pariuri literare a apărut volumul cu titlul „Sînt cel mai bun poet din acest spital”. Un dialog al poetului Lucian Vasilescu cu editorul și jurnalistul uncristian. Ascultați recenzia lui Cosmin Ciotloș.
Lucian Vasilescu, Sunt cel mai bun poet din acest spital
Un dialog cu un cristian,
Casa de Pariuri Literare, București, 2016
Poate că e meritul expertizei ca om de presă (obișnuit să nu se încurce printre divagații și să atace direct subiectul), poate că e pur și simplu un bun simț nativ care alimentează ideea. Cert e că felul în care Lucian Vasilescu își ambalează propriul profil în această carte în doi e cu desăvârșire stenic. Răspunzând prompt și delicat întrebărilor, el evită să se prevaleze de acele detalii conexe care, eșuând în anecdotică, ajung să-și legendarizeze nefast protagonistul. Așa se face că din această carte cu titlu emfatic (trimițând, desigur, la Corydon-ul lui Radu Stanca) lipsește tocmai emfaza. Oameni ca Mircea Martin, Laurențiu Ulici, Cristian Popescu și alții, destui și salutari prin aură sunt portretizați scurt și respectuos. Fără excese și fără picanterii. E, în asta, și orgoliu, și smerenie. Atât de multă, aceasta din urmă, încât, doar pentru a se feri de poziția de martor inert și locvace, Vasilescu își inhibă din merite. Nu bate monedă pe succesele de la Universitas, debutul însuși fiind tratat aici în cheie picarescă; nu diseminează legenda celui mai cunoscut vers al lui Ioan Es. Pop, a cărui geneză îl implică tangențial; nu se entuziasmează nici de legatul stănescian care-i revine (căci, printr-un complicat sistem matrimonial e deținătorul drepturilor autorului celor 11 elegii). Străin de arta joasă a colportajului, Lucian Vasilescu are, în schimb, pasiunea construcției. Nu poeții umplu paginile cărții, ci poezia însăși, care orchestrează, magic, nostimade splendide. Grație ei, Cezar Ivănescu se lasă parcă folosit de propria-i chitară, grație ei reușește Ioan Flora să cucerească într-o clipă toată fauna tristă a unei spelunci din zona Neamțului. Doar întâmplarea a făcut ca cei doi să fie, ei înșiși poeți recunoscuți și admirabili. În general, eroii lui Lucian Vasilescu sunt mult mai modești: benedictini ai unor credințe speciale, gravitând în jurul intimității literaturii, oameni de felul cărtărescianului Hermann, nebunul întru scris din Orbitor. Ca de exemplu, infinit modesta Elisbeta Isanos, refugiată în propriile romane și poeme, de mai nimeni citite. Sau ca extraordinarul Ștefăniță Lechea, anonimul din Roșchila, înfruntând batjocura vecinilor săi rudimentari:„Acolo îşi clădise singur casă, acolo agonisise o bibliotecă de 40.000 de volume, acolo îşi urcase, ajutându‑se de sănii la care trăgeau boi, două piane cu coadă. Acolo, învăţătorul pensionar Ştefăniţă Lechea a citit, a scris, a cântat la pian şi la vioară şi a supărat pe toată lumea. Acolo, Ştefăniţă Lechea a umblat desculţ, a mâncat urzici fierte şi a pus ban peste ban ca să‑şi cumpere de la oraş cărţi, piane, viori şi tot ce‑i mai făcea trebuinţă în gospodăria sufletului său. N‑a fost lăsat să trăiască aşa cum şi‑a dorit; i‑au distrus casa, i‑au ucis pianele şi viorile, i‑au necinstit cărţile. Agoniseala de o viaţă a unui om a fost făcută una cu pământul.”
Este, pentru Lucian Vasilescu, o opțiune etică. Impresionantă.
Cosmin Ciotloș
Radio Romania CulturalSemn de carte
La editura Casa de pariuri literare a apărut volumul cu titlul „Sînt cel mai bun poet din acest spital”. Un dialog al poetului Lucian Vasilescu cu editorul și jurnalistul uncristian. Ascultați recenzia lui Cosmin Ciotloș. Lucian Vasilescu, Sunt cel mai bun poet din acest spital Un dialog cu un cristian, Casa de...