Ce diferență între erudiția de savant a lui Mircea Anghelescu și simplitatea cu care-și învăluie știința: colecția de articole recent apărută, e precedată de o prefață cu alonjă teoretică și cu expresie sintetică: „Sarcina comentatorului profesionist al cărților, fie el critic, istoric literar sau chiar profesor ar trebui să fie aceea de a găsi și a transmite celor care îl citesc promisiunea unei bucurii a lecturii și câteva dintre argumentele care să o susțină”. Atât. Fără fraze de prisos, fără parti-pris-uri magisteriale sau poze statuare. Mircea Anghelescu posedă harul bunului expert: nu mai are de dovedit nimic. Și-a publicat cărțile de strictă investigație filologică, și-a stabilizat, cu probitate, conceptele (preromantismul i se datorează, la fel și mistificțiunile), și-a pus în act sintezele, de la Poarta neagră la Lâna de aur. Astăzi, Mircea Anghelescu recuperează o dimensiune colaterală a scrisului său. Publicistica. Și anume publicistica de specialitate, cea care evită priza directă și impresionismul. Rămânând totuși călinescian în sensul adecvării instrumentelor. Nu comentează decât teritoriile pe care le-a parcurs deja. Fie că e vorba de relecturi ale unor ficțiiuni documentare, fie că e vorba de cercetări. De aici spectacolul: ipoteze spendide sunt derulate pornind de la un fir inobservabil. E cazul lui Budai-Deleanu, care și-a scris Țiganiada fără a sconta vreun cititor. Nici familia, nici falsul destinatar Petru Maior n-aveau știință despre comoara din sertarele acestuia. Sau, mai jos e vorba despre arareori cititul Alexandru Odobescu, a cărui formulă stilistică reverberează până la Hortensia Papadat-Bengescu sau chiar Ionel Teodoreanu. Alteori amendează mici lipsuri sau erori ale unor colegi, editori sau cercetători. Mă gândesc la Dan Grădinaru și la Alecu Văcărescu al său. Fără nici un strop de superbie. Dimpotrivă, cu o delicatețe aproape de necrezut azi. Nu întâmplător, trasând portretul lui Dinu Pilllat, decupează tocmai această amenitate: „Era,. scrie Mircea Anghelescu, din acest punct de vedere, întruparea desăvârșită a vorbei care spune că orice adevăr, oricât de dur, poate fi exprimat în forme acceptabile. Politețea lui era proverbială, fără a fi scorțoasă sau intimidantă”. Cum e și gestul lui Mircea Anghelescu de a se apleca, în recenzistica sa, asupra unor studii aparținând unor tineri critici literari: Bogdan Crețu, Andrei Terian sau Magda Răduță. Ceea ce nu e doar un semn de apreciere, ci unul de activare culturală. Luându-le în discuție minuțios și avizat, Mircea Anghelescu le plasează în acel spațiu care, într-o lume normală, s-ar chema piață a ideilor.

*  Mircea Anghelescu, Am fost martor. Istoria literară ca depoziție, Editura Spandugino, București, 2017

O recenzie de Cosmin Ciotloș

http://revistaliterara.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/11/m-anghelescu.jpghttp://revistaliterara.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/11/m-anghelescu-150x150.jpgRadio Romania CulturalSemn de carteUncategorized
Ce diferență între erudiția de savant a lui Mircea Anghelescu și simplitatea cu care-și învăluie știința: colecția de articole recent apărută, e precedată de o prefață cu alonjă teoretică și cu expresie sintetică: „Sarcina comentatorului profesionist al cărților, fie el critic, istoric literar sau chiar profesor ar trebui să...