Până în urmă cu opt ani, numele lui Ionel Ciupureanu era legat exclusiv de câteva experimente fără vreun ecou. Nu știu cine auzise, de pildă, de debutul său, cu Pacea poetului sau de un volum ca (sper să pronunț bine) Krampack. Mie unuia nu-mi sunau nici măcar vag familiar. A fost nevoie de antenele lui Claudiu Komartin pentru ca acest poet cu totul atipic să fie extras din refugiul său de provincie, decantat editorial și plasat în lumina potrivită formulei lui. Ceea ce nu l-a transformat și nu l-a trunchiat interior. Doar i-a conferit contur, l-a făcut distinct și a redefinit, în jurul poeticii lui radicale, un profil al poeziei de azi. Astfel că, odată cu Mișcări de insectă și, mai apoi, cu asincronicul Venea cel care murisem începea, pentru Ionel Ciupureanu destinul literar. Plin de denivelări, desigur, și nu ferit de versanți primejdioși: cariera (cu un cuvânt care nu se prea potrivește în cazul lui) sau carierismul (cu un cuvânt care n-are ce căuta în viața nici unui poet adevărat). Mi se pare nemaipomenit că, publicând acest E timpul să visăm un măcel, Ionel Ciupureanu refuză orice soluție comodă. Ar fi putut, altminteri, continua în linia bunei tăieturi a frazei, separând segmente de text pentru a le aglutina, nu peste mult, mazilescian. Puțini ar fi băgat de seamă repetiția și, fără îndoială, și mai puțini i-ar fi reproșat-o: e firesc ca poeții buni să stăruie în imageria proprie atât cât e nevoie, s-o exerseze sau s-o rodeze până îi simt, în chip organic, epuizarea. Numai că, spuneam, un asemenea comportament contravine metabolismului creator al lui Ionel Ciupureanu. Spre cinstea lui și pe riscul lui, acesta alege să schimbe nici mai mult, nici mai puțin decât regula compozițională a scrisului său. Pe care-l convertește la fraza amplă (în sens muzical) a poemului în proză. Și, pe deasupra, pe care în privează de tipul de expresivitate pe care-l instaurase și legitimase din 2010 încoace. De aici și stranietatea multora dintre secvențe. Sunt crase banalități. Nu metafizice, vorba cuiva. Ci, din contra, foarte-foarte fizice. Carnale, cu mușchi și zgârciuri:
„urc scările și mă prăbușesc. creierul mă descoperă din obligație. e greu să folosești ce nu există. Mi-aduc aminte, aș putea să te uit. mă strecor printre zgârieturi, mă scobesc până dispar. la prânz îmi traversez creierul, carnea privește în gol, mă bâlbâi ca să mă devor ”
Ori, altundeva:
„sub o margaretă, peste un dâmb, lângă o bucată de carne, martie s-a evaporat”
Și tot așa, până când lumea întregului volum se încarcă de materialitate, devine cu atât mai palpabilă cu cât suntem mai încredințați că totul se petrece în vis sau în psihoză și că acestea ies din vagul lor pentru a construi, pentru a corporaliza, pentru a compensa un uriaș gol biografic. S-ar putea ca în alternanța aceasta de tip undă || corpuscul să se adăpostească, într-o formă inaparentă, veritabila și cutremurătoarea  poezie a lui Ionel Ciupureanu.

O recenzie de Cosmin Ciotloș

* Ionel Ciupureanu, „E timpul să visăm un măcel”, Casa de Editură Max Blecher, 2018

http://revistaliterara.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/04/Lansare-Craiova-1-martie-2018-01-1024x885.jpghttp://revistaliterara.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/04/Lansare-Craiova-1-martie-2018-01-150x150.jpgRadio Romania CulturalSemn de carteUncategorized
Până în urmă cu opt ani, numele lui Ionel Ciupureanu era legat exclusiv de câteva experimente fără vreun ecou. Nu știu cine auzise, de pildă, de debutul său, cu Pacea poetului sau de un volum ca (sper să pronunț bine) Krampack. Mie unuia nu-mi sunau nici măcar vag familiar....