Că noul volum de poeme al lui Lucian Vasiliu se construiește în jurul noțiunii de identitate, e clar. O definește, o destructurează, o analizează microscopic piesă cu piesă, o recompune strâmb, cu elanuri în care se poate simți, în clipele faste, luciul maniacal al ochilor. E un joc, desigur, cu care autorul ne-a obișnuit încă de la primele plachete. Dintre care una se chema chiar, autoscopic, Despre felul cum înaintez. Aceasta fiind, deci, dintotdeauna și pentru totdeauna etosul, specialiatea morală a scrisului lui Vasiliu, rămâne să constatăm că, și pe celălalt versant, al tiparelor lingvistice, poetul a rămas același în cel mai rău mod cu putință: prin proliferare, acumulare și abuz. Dacă în tinerețea cenaclieră Lucian Vasiliu cocheta la răstimpuri cu inflexiunile trubadurești, acum el pare un lutist fascinat de spectacolul propriilor corzi. Într-atât încât improvizează pe ele neverosimile solo-uri rock. Dacă pe-atunci își tempera originalitatea prin câte o trimitere livrescă, acum lucrurile abundă, iar pagina e tot atât de emoționantă ca o biografie sau un carnet de adrese: nume și locuri sunt rostogolite de-a valma, în disprețul nu al logicii, dar al gustului. Conachi, Birlic și Ion Luca Alui Caragiale (sesizați gluma, chiar dacă e fadă) se întâlnesc cu moș Nichifor Coțcariul, Matei Vișniec și ursul Koala. Nu lipsește nici Baaaadul cezarivănescian, nici Valea Vinului, nici cetatea Ninive, nici Gellu Dorian alătural lui Gellu Naum. Haosul e complet și doar recursul la o iluzorie simfonie a paisprezecea (nici un mare compozitor, se știe netrecând vreodată de nouă) pune capac acestei profuziuni kitsch. Unul dintre poeme, Harababură, se opintește să pună în mișcare câteva rotițe umoristice, înșirând cuvinte cu etimon turcesc. Ca și cum după Anton Pann sau Ion Barbu o astfel de investiție ar mai renta. Într-un singur loc, toată cazna aceasta se încheagă, devenind o promisiune de inventivitate:

Scriu pe spatele biletului de tren
București – Iași – Chișinău – Cernăuți – Cluj
Timișoara – Craiova – Constanța – Balcic:
Optzecist
Poate însemna să ai 1,80 înălțime
Să tragi 80 de clopote pentru a alunga seceta
Să fii vecin cu bojdeuca „Ion Creangă”
Optzecist al secolului XIX
Să visezi 80 de fantome
În penumbra castelului Bran
Să aprinzi 80 de lumânări
În cimitirul vesel din Săpânța
Să tragi 80 de gloanțe oarbe
În noaptea de An Nou
În centrul localității Deveselu

Scrise în ultimul deceniu, poemele acestea par mai degrabă ciornele unui volum de debut datând din anii ’80. Nu pentru că ar fi catastrofale, ci pentru că denotă, cu toatele, o continuă și implauzibilă fugă de răspundere. A nu o spune, așa, negru pe alb, a fi ezitant în fața acestui verdict care se impune, înseamnă a nu avea respect pentru poetul, altminteri bun, care este Lucian Vasiliu.

* Lucian Vasiliu, „Cod numeric personal”, Cartea Românească, 2018

O recenzie de Cosmin Ciotloș

http://revistaliterara.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/04/maxresdefault-1024x576.jpghttp://revistaliterara.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/04/maxresdefault-150x150.jpgRadio Romania CulturalSemn de carteUncategorized
Că noul volum de poeme al lui Lucian Vasiliu se construiește în jurul noțiunii de identitate, e clar. O definește, o destructurează, o analizează microscopic piesă cu piesă, o recompune strâmb, cu elanuri în care se poate simți, în clipele faste, luciul maniacal al ochilor. E un joc, desigur,...